The Break-Up (2006)

Cu: Jennifer Aniston, Vince Vaughn, Joey Lauren Adams, Jason Bateman, Vincent D’Onofrio, Jon Favreau, Cole Hauser, Judy Davis, John Michael Higgins, Ann-Margret, Peter Billingsley
Regia: Peyton Reed
Scenariul: Jeremy Garelick

“The Break Up” e, în mod ironic, primul film al lui Jennifer Aniston după mult mediatizatul său divorţ de partenerul ei din viaţa reală, Brad Pitt. O fi ales ea tocmai acest scenariu ca să profite de pe urma scandalului Brangelina, cât timp acesta era la apogeul isteriei? Nu ştiu, dar dacă a făcut-o intenţionat, este un geniu. În niciun caz nu aducea acest film încasările pe care le-a adus fără publicitatea gratuită pe care fiecare revistă sau tabloid de pe faţa planetei i-a acordat-o.

Filmul s-a difuzat şi pe HBO, unde l-am văzut şi eu vineri. Evident că la momentul apariţiei nu am plătit bilet să mă duc să îl văd la cinema: ştiam clar că nu e vreo capodoperă. Argument: îl conţine pe Vince Vaughn ca pereche a lui Jennifer Aniston, şi nu numai că actorul e de nesuportat şi netalentat, dar şi scenariul s-a încăpăţânat să îl prezinte ca pe un imbecil nesimţit şi, pe deasupra, ca înfăţişare, ea e mult peste el. Aniston o interpretează pe Brooke, care lucrează într-o galerie de artă, şi care locuieşte împreună cu prietenul ei Gary (Vaughn), un egoist cretin un ghid turistic care e foarte bun în ceea ce face. Atât de bun încât nimeni nu îl concediază când întrece limitele nesimţirii. Ea e de părere că el nu o apreciază şi lui i se pare că ea îl sufocă prin cicăleala ei constantă, aşa că se decid să se despartă, dar rata la apartament fiind prea ridicată, nici unul nu-şi permite să o preia. N-au de ales decât să continue să locuiască împreună. Eu una nu am observat cicăleala ei, poate şi pentru că am şi eu momente obsesiv compulsive, dar am văzut clar comportamentul lui inacceptabil, şi chiar dacă, spre final, a stors nişte urme de scuze, părerea mea e că au fost insuficiente.

“The Break Up” nu e un film îngrozitor. Are anumite părţi credibile, au studiat teritoriul despărţirilor amare întâi (poate le-a dat Jennifer nişte ponturi) şi câteva dintre problemele care apar la despărţirea a două persoane care au locuit împreună doi ani de zile au fost tratate, nu s-a ales calea "ne putem muta oricând oriunde". Se luptă puţin cu piaţa imobiliară, chiar şi aşa schematic cum e prezentată ea, se rănesc reciproc ca într-o competiţie, au conversaţii jenante de faţă cu prietenii comuni. Chiar dacă nu aţi trăit aşa ceva pe pielea voastră, sigur ştiţi pe cineva care a trăit. Pentru că natura umană (sau cea inumană) ne face meschini şi răutăcioşi la sfârşitul relaţiilor de ani de zile care se încheie. Retrospectiv vorbind, scenariul e mediocru, jocul actorilor la fel (dar doar dacă faci o medie între Aniston şi Vaughn, prima peste medie, al doilea sub). Dacă au existat personaje secundare, vă rog să mă scuzaţi, mai bine mă uit cum se usucă vopseaua decât la anoştii care apăreau după ce personajele principale dispăreau şi nu mă mai distrăgea fizicul lui Jennifer sau plictiseala emanată de fratele pierdut al clanului Wilson.

Dar dacă reclama zice comedie, am aşteptat partea amuzantă. Măcar o glumă? Ceva care să-mi ridice colţurile gurii măcar un milimetru? Nu există aşa ceva. În schimb m-am enervat de fiecare dată când ea tot aştepta un semn de apreciere sau de dragoste şi el o dezamăgea. DE FIECARE DATĂ! În timpul scenei de la concert, când ea îl tot aştepta am urlat la TV: "Femeie proastă, treci dracului peste şi încetează să mai fii patetică!" Ca să nu mai spun că am tot aşteptat să-mi explice cineva (cu ilustraţii, grafice, ceva) şarmul lui Vince cel în permanenţă beat şi al interpretării sale fără vlagă. Se poate să fiu excesiv de critică pentru că m-a enervat situaţia.

Pe scurt, un film neinteresant care ar vrea să fie dramă dar nu îi prea iese şi ar trebui să fie o comedie dar e dureros de neamuzant, plus interpretări neconvingătoare şi regie inexistentă. Nota 3 jumătate pentru două ore din viaţa mea aruncate pe fereastră. Jumătatea se datorează faptului că nu am dat bani pe bilete.