Cu : Keith Gordon, John Stockwell, Alexandra Paul, Harry Dean Stanton
Regia : John Carpenter
Scenariul : Bill Phillips
Rating : R
Relaţia dintre om şi maşină poate fi privită ca fiind una de interes reciproc. Omul are nevoie de maşină pentru a se deplasa mai uşor, iar maşina, din punct de vedere al scopului existenţei sale, are nevoie să fie folosită. Dar ce se întâmplă dacă dai de o maşină cu nevoi mai speciale. O maşină care nu doar trebuie plimbată, ci şi iubită. Şi prin iubire a se înţelege dăruire întru totul, trup şi suflet. Veţi spune că aşa ceva este absurd, însă Christine vă va contrazice.
Cine este Christine ? EA, este un Plymouth Fury roşu din ’57, model de vârf pe vremea ei. Însă mai mult de atât, este o entitate vie, care se exprimă prin intermediul melodiilor care pornesc din senin de la aparatul ei de radio, şi aşa cum ne arată imaginile de început ( desfăşurate în fabrica în care a fost asamblată), sugestiv însoţite de melodia “Bad to the Bone”, nu foarte înţelegătoare cu cine nu se poartă frumos cu ea. Treizeci de ani mai târziu, ajunsă într-o stare deplorabilă, este vândută unui tânăr licean, Arnie Cunningham (Keith Gordon). După lungi eforturi de restaurare, maşina este readusă de Arnie la forma de odinioară, iar dăruirea investită în reparaţii nu va rămâne fără răspuns. Christine începe să-l posede pe Arnie, asa cum a făcut şi cu proprietarul ei anterior, formându-se o legătură specială între cei doi, o idilă chiar. Arnie se transformă din tocilarul stângaci într-un individ agresiv, exagerat de sigur pe el, izolându-se de familie, de cel mai bun prieten Dennis, şi de iubita sa Leigh, iar Christine începe să omoare în stânga şi-n dreapta pe cei ce stau în calea “iubirii” lor. Dennis şi Leigh realizează influenţa nefastă a maşinii asupra lui Arnie şi urzesc un plan de a-l separa pe om de maşină.
Carpenter este incontestabil regele filmelor de serie B. Fără doar şi poate, daca este vorba despre un horror cu o maşină posedată, el e omul la care vrei să apelezi. Datorită popularităţii uriaşe a lui Stephen King în acea perioadă, filmul a intrat în producţie chiar înainte de apariţia cărţii, semn clar că maşinăria de făcut bani de la Hollywood nu doarme niciodată, aşa cum nici Christine nu o face. Carpenter, la rândul său popular după succesul reuşit cu “Halloween”, “Escape from New York” şi “The Thing”, preia povestea lui King cu o mână sigură şi nu o lasă să-şi piardă concentrarea sau să pară prea absurdă. De altfel, Carpenter este cel care dictează ritmul, constant, tensionat, cu accent pe cadre sugestive, şi pigmentat cu câteva efecte vizuale interesante pentru Christine (unele scene în care maşina se regenerează după ce a suferit avarii). Nu e un film de acţiune, deşi are cel puţin o urmărire spectaculoasă, în schimb, aşteptaţi-vă la multe prim-planuri cu maşina ucigaşă, arătând ameninţătoare şi rea în cele mai inofensive posturi. In ansamblu lipsa acelui “ceva” spectaculos transforma filmul intr-o experienta oarecum neremarcabila. Lipseste chiar si violenta explicita obisnuita in horror-uri, fiind probabil cel mai cuminte film al lui Carpenter. Rolurile centrale sunt ocupate de tineri necunoscuţi, o decizie corectă pentru un astfel de film, astfel încât, personajele capătă o oarecare inocenţă adolescentină, tocmai datorită lipsei unor nume sonore pe generic. Aş vrea să pot spune şi că scenariul duce până la capăt idei precum relaţia “specială” dintre Arnie şi Christine, sau iluzia puterii şi modul grosolan în care te transformă, însă adevarul este că totul rămâne la nivelul unui thriller cu o maşină posedată care omoară oameni. Desigur, la o durată de aprox. 100 de minute, trebuie să prioritizezi pe ici pe colo, iar dezvoltarea personajelor şi dilemele morale sunt primele tăiate. Mai mult de atât ar necesita probabil o mini-serie TV.
Dar, nu mă pot plânge. Desigur, nu este cel mai bun film al lui Carpenter, şi nici una din adaptările cele mai bune după Stephen King, însă este un film de categorie mijlocie, distractiv, cu o atmosferă satisfăcătoare pentru fanii genului. Cu siguranţă vă va pune pe gânduri data viitoare când veţi mai urca într-o maşină.
Cine este Christine ? EA, este un Plymouth Fury roşu din ’57, model de vârf pe vremea ei. Însă mai mult de atât, este o entitate vie, care se exprimă prin intermediul melodiilor care pornesc din senin de la aparatul ei de radio, şi aşa cum ne arată imaginile de început ( desfăşurate în fabrica în care a fost asamblată), sugestiv însoţite de melodia “Bad to the Bone”, nu foarte înţelegătoare cu cine nu se poartă frumos cu ea. Treizeci de ani mai târziu, ajunsă într-o stare deplorabilă, este vândută unui tânăr licean, Arnie Cunningham (Keith Gordon). După lungi eforturi de restaurare, maşina este readusă de Arnie la forma de odinioară, iar dăruirea investită în reparaţii nu va rămâne fără răspuns. Christine începe să-l posede pe Arnie, asa cum a făcut şi cu proprietarul ei anterior, formându-se o legătură specială între cei doi, o idilă chiar. Arnie se transformă din tocilarul stângaci într-un individ agresiv, exagerat de sigur pe el, izolându-se de familie, de cel mai bun prieten Dennis, şi de iubita sa Leigh, iar Christine începe să omoare în stânga şi-n dreapta pe cei ce stau în calea “iubirii” lor. Dennis şi Leigh realizează influenţa nefastă a maşinii asupra lui Arnie şi urzesc un plan de a-l separa pe om de maşină.
Carpenter este incontestabil regele filmelor de serie B. Fără doar şi poate, daca este vorba despre un horror cu o maşină posedată, el e omul la care vrei să apelezi. Datorită popularităţii uriaşe a lui Stephen King în acea perioadă, filmul a intrat în producţie chiar înainte de apariţia cărţii, semn clar că maşinăria de făcut bani de la Hollywood nu doarme niciodată, aşa cum nici Christine nu o face. Carpenter, la rândul său popular după succesul reuşit cu “Halloween”, “Escape from New York” şi “The Thing”, preia povestea lui King cu o mână sigură şi nu o lasă să-şi piardă concentrarea sau să pară prea absurdă. De altfel, Carpenter este cel care dictează ritmul, constant, tensionat, cu accent pe cadre sugestive, şi pigmentat cu câteva efecte vizuale interesante pentru Christine (unele scene în care maşina se regenerează după ce a suferit avarii). Nu e un film de acţiune, deşi are cel puţin o urmărire spectaculoasă, în schimb, aşteptaţi-vă la multe prim-planuri cu maşina ucigaşă, arătând ameninţătoare şi rea în cele mai inofensive posturi. In ansamblu lipsa acelui “ceva” spectaculos transforma filmul intr-o experienta oarecum neremarcabila. Lipseste chiar si violenta explicita obisnuita in horror-uri, fiind probabil cel mai cuminte film al lui Carpenter. Rolurile centrale sunt ocupate de tineri necunoscuţi, o decizie corectă pentru un astfel de film, astfel încât, personajele capătă o oarecare inocenţă adolescentină, tocmai datorită lipsei unor nume sonore pe generic. Aş vrea să pot spune şi că scenariul duce până la capăt idei precum relaţia “specială” dintre Arnie şi Christine, sau iluzia puterii şi modul grosolan în care te transformă, însă adevarul este că totul rămâne la nivelul unui thriller cu o maşină posedată care omoară oameni. Desigur, la o durată de aprox. 100 de minute, trebuie să prioritizezi pe ici pe colo, iar dezvoltarea personajelor şi dilemele morale sunt primele tăiate. Mai mult de atât ar necesita probabil o mini-serie TV.
Dar, nu mă pot plânge. Desigur, nu este cel mai bun film al lui Carpenter, şi nici una din adaptările cele mai bune după Stephen King, însă este un film de categorie mijlocie, distractiv, cu o atmosferă satisfăcătoare pentru fanii genului. Cu siguranţă vă va pune pe gânduri data viitoare când veţi mai urca într-o maşină.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.