Cu: Sally Field, Ed Harris, Kiefer Sutherland, Joe Mantegna
Regia: John Schlesinger
Scenariul : Amanda Silver bazat pe un roman de Erika Holzer
Rating : R for language and disturbing violence which includes rape
Din când în când, în momentul în care scenariştii nu mai au inspiraţie, revin la reţetele de succes ale Hollywood-ului. Una dintre ele este aşa-numitul gen “revenge”, în care justiţiari amatori preiau din mâinile legii frâiele pedepsirii unei crime. De la filmele vechi cu Charles Bronson, până la benzile desenate cu “Punisher” şi adaptările ce au urmat, până la recentele “Death Sentence” (de la regizorul filmului “Saw”) şi “The Brave One” (cu Jodie Foster, regia Neil Jordan), ele aduc pe fond o discuţie mult mai importantă în ciuda practicilor comerciale, şi anume, cât de morală este regula “ochi pentru ochi” şi/sau necesară pentru societatea zilelor noastre, o societate saturată de răutatea umană, în care după toate aparenţele, orice este permis ?
Această discuţie face parte (oarecum marginal) din intriga filmului “Eye for an Eye”, sub îndrumarea regizorală a lui John Schlesinger (“Midnight Cowboy”, “Day of the Locust”, “Marathon Man” şi oribilul “The Next Best Thing”). Karen McKann (Sally Field) duce o viată liniştită împreună cu soţul ei, Mack (Ed Harris) şi cele două fiice Megan şi Julie. Într-o zi, revenind de la muncă, blocată în trafic, sună acasă pentru a vedea cum merg pregătirile pentru ziua de naştere a fiicei mai mici, Megan, şi spre surprinderea ei, îi răspunde Julie, care ar fi trebuit să fie la scoală. În timpul discuţiei, un bărbat pătrunde în casă şi o violează şi ucide pe Julie, în timp ce Karen ascultă neputincioasă la telefon. Poliţia îl prinde pe ucigaş, un anume Robert Doob (Kiefer Sutherland), însă în urma unei erori de procedură, acesta este liber să mai ucidă şi altă dată. Karen însă nu poate accepta o asemenea situaţie. Participând la o adunare pentru familii care şi-au pierdut copii, intră în contact cu Sidney Hughes care se ocupă cu facilitarea mijloacelor de răzbunare pentru cei cărora legea nu le-a oferit linişte sufletească. Karen va fi însă cea care va trebui să apese pe trăgaci.
“Eye for an Eye” este un film oarecum ciudat. Un plus al filmului este acela că schimbă clişeul bărbatului răzbunător, oferindu-ne în schimb o femeie de vârstă mijlocie dispusă să-şi facă singură dreptate. În schimb, execuţia este tipică unui thriller ca la carte, presărat cu momente care par să ţintească mai sus, spre o dramă psihologică, dar care îşi dă constant cu stângul în dreptul. Singurul personaj cât de cât mai complex este Karen, interpretată convingător, chiar şi în momentele puternic melodramatice (unde e uşor să pierzi controlul scenei) de către Sally Field, o actriţă cu experienţă care trăieşte viu rolul. Peste tot apar mici scene de detaliu care reliefează personalitatea sa şi modificările comportamentale prin care trece. Restul personajelor însă sunt mult prea schematice. Soţul putea foarte bine să joace rolul mesei din bucătărie, păcat de Ed Harris. Prietena cea mai bună, jucată de Beverly D’Angelo este colega de muncă cu replici convenţionale, uşor de trecut cu vederea. Poliţistul care se ocupă de caz, detectivul Denillo ( Joe Mantegna ), este un monument al incompetenţei poliţiei, deşi este evident că are mâinile legate de lege, iar filmul îi oferă numai scene jenante. Personajul negativ, interpretat fără efort de Kiefer, este un stereotip urban, cu o singură trăsătură scoasă în evidenţă nu foarte subtil : cruzimea, împinsă la niveluri cât mai mari, parcă intenţionat pentru a-i justifica “condamnarea” la moarte.
Poate cel mai important aspect al filmului ar fi fost dezbaterea aplicării pedepsei capitale într-un act vindicativ, în special la nivelul psihologiei umane. Însă nimic nu este abordat la modul serios, poate şi de frica intrării într-o polemică asupra scenelor care reprezintă partea de entertainment. Într-una din scene, Karen îl intreabă pe Mack dacă crede în pedeapsa capitală, iar acesta îi răspunde că în cazul lui Doob, crede. Replica vine probabil ca o legitimare în ochii spectatorului a faptei ce va urma, pentru a simplifica dilema morala. Pot fi recunoscător că are curajul să îşi asume o poziţie de la bun început şi nu se transformă într-o dramă pedantă, dar mă interesa mai mult un personaj complex care să-şi pună probleme complexe, fără un final ca la Hollywood.
Nu vreau să credeţi că este un film de evitat. Dimpotrivă, merită văzut o dată măcar. O merită Sally Field şi, de ce nu, poate provoca nişte discuţii interesante dacă sunteţi interesaţi de o dezbatere legată de acţiunile lui Karen şi veridicitatea desfăşurării evenimentelor. Însă, pentru un film cu justiţiari amatori cu adevărat bun, căutaţi “The Brave One”.
Această discuţie face parte (oarecum marginal) din intriga filmului “Eye for an Eye”, sub îndrumarea regizorală a lui John Schlesinger (“Midnight Cowboy”, “Day of the Locust”, “Marathon Man” şi oribilul “The Next Best Thing”). Karen McKann (Sally Field) duce o viată liniştită împreună cu soţul ei, Mack (Ed Harris) şi cele două fiice Megan şi Julie. Într-o zi, revenind de la muncă, blocată în trafic, sună acasă pentru a vedea cum merg pregătirile pentru ziua de naştere a fiicei mai mici, Megan, şi spre surprinderea ei, îi răspunde Julie, care ar fi trebuit să fie la scoală. În timpul discuţiei, un bărbat pătrunde în casă şi o violează şi ucide pe Julie, în timp ce Karen ascultă neputincioasă la telefon. Poliţia îl prinde pe ucigaş, un anume Robert Doob (Kiefer Sutherland), însă în urma unei erori de procedură, acesta este liber să mai ucidă şi altă dată. Karen însă nu poate accepta o asemenea situaţie. Participând la o adunare pentru familii care şi-au pierdut copii, intră în contact cu Sidney Hughes care se ocupă cu facilitarea mijloacelor de răzbunare pentru cei cărora legea nu le-a oferit linişte sufletească. Karen va fi însă cea care va trebui să apese pe trăgaci.
“Eye for an Eye” este un film oarecum ciudat. Un plus al filmului este acela că schimbă clişeul bărbatului răzbunător, oferindu-ne în schimb o femeie de vârstă mijlocie dispusă să-şi facă singură dreptate. În schimb, execuţia este tipică unui thriller ca la carte, presărat cu momente care par să ţintească mai sus, spre o dramă psihologică, dar care îşi dă constant cu stângul în dreptul. Singurul personaj cât de cât mai complex este Karen, interpretată convingător, chiar şi în momentele puternic melodramatice (unde e uşor să pierzi controlul scenei) de către Sally Field, o actriţă cu experienţă care trăieşte viu rolul. Peste tot apar mici scene de detaliu care reliefează personalitatea sa şi modificările comportamentale prin care trece. Restul personajelor însă sunt mult prea schematice. Soţul putea foarte bine să joace rolul mesei din bucătărie, păcat de Ed Harris. Prietena cea mai bună, jucată de Beverly D’Angelo este colega de muncă cu replici convenţionale, uşor de trecut cu vederea. Poliţistul care se ocupă de caz, detectivul Denillo ( Joe Mantegna ), este un monument al incompetenţei poliţiei, deşi este evident că are mâinile legate de lege, iar filmul îi oferă numai scene jenante. Personajul negativ, interpretat fără efort de Kiefer, este un stereotip urban, cu o singură trăsătură scoasă în evidenţă nu foarte subtil : cruzimea, împinsă la niveluri cât mai mari, parcă intenţionat pentru a-i justifica “condamnarea” la moarte.
Poate cel mai important aspect al filmului ar fi fost dezbaterea aplicării pedepsei capitale într-un act vindicativ, în special la nivelul psihologiei umane. Însă nimic nu este abordat la modul serios, poate şi de frica intrării într-o polemică asupra scenelor care reprezintă partea de entertainment. Într-una din scene, Karen îl intreabă pe Mack dacă crede în pedeapsa capitală, iar acesta îi răspunde că în cazul lui Doob, crede. Replica vine probabil ca o legitimare în ochii spectatorului a faptei ce va urma, pentru a simplifica dilema morala. Pot fi recunoscător că are curajul să îşi asume o poziţie de la bun început şi nu se transformă într-o dramă pedantă, dar mă interesa mai mult un personaj complex care să-şi pună probleme complexe, fără un final ca la Hollywood.
Nu vreau să credeţi că este un film de evitat. Dimpotrivă, merită văzut o dată măcar. O merită Sally Field şi, de ce nu, poate provoca nişte discuţii interesante dacă sunteţi interesaţi de o dezbatere legată de acţiunile lui Karen şi veridicitatea desfăşurării evenimentelor. Însă, pentru un film cu justiţiari amatori cu adevărat bun, căutaţi “The Brave One”.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.