21 (2008)

Cu : Jim Sturgess, Kevin Spacey, Kate Bosworth, Laurence Fishburne
Regia : Robert Luketic
Scenariul : Peter Steinfeld, Allan Loeb
Rating: PG-13 for some violence, and sexual content including partial nudity.

„21” este un film rar in oceanul de blockbustere. Este un film cu mijloace modeste care printr-o idee originală şi mult fler este capabil să concureze pe piaţă. Într-un fel, astfel de creaţii cinematografice sunt un pariu riscant. Dar filmul lui Robert Luketic a fost un pariu caştigat cu nişte încasări spectaculoase.

Inspirat din întâmplări adevărate (ceea ce înseamnă că 80-90% este ficţiune), filmul spune povestea unui grup de studenţi la MIT, cei mai buni dintre cei mai buni, care călăuziţi de un genial profesor de statistică (Kevin Spacey), dotaţi cu acte false şi tehnica matematica de numărare a carţilor de joc, dau lovitură după lovitură în cazinourile din Las Vegas. Cel mai proaspăt recrut în această echipă de şoc, şi protagonistul filmului, este Ben Campbell (Jim Sturgess), care are nevoie disperată de 300,000$ pentru a intra la Harvard. Mirajul Las Vegasului corupe însă chiar şi cele mai puternici minţi, iar vârtejul banilor şi placerilor oraşului păcatelor întrece orice vis sau aspiraţie. Jim lasă viata pe care o avea în urmă şi se scufundă adânc în lumea împătimiţilor de jocuri de noroc. Însă în momentul în care un supraveghetor de jocuri cu o pregătire de moda veche, care aplică „corecţii” ca în filmele lui Scorsese (Laurence Fishburne), pune ochii pe Jim, regulile jocului se schimbă rapid, iar miza devine absolută.

Nu este neapărat o poveste pe care să nu o fi văzut si prin alte filme, lumea jocurilor de noroc şi metode de a trişa am văzut de atâtea ori. Însa cheia, care face ca acest film să se detaseze net, este un scenariu si o regie care ţin totul în mişcare cu mult entuziasm, în termeni simplii. Personajele sunt oarecum schematic compuse, aşa cum era şi de asteptat, dar sunt întrupate de o distribuţie talentată care stoarce la maxim orice ocazie de a-şi „colora” personajele dincolo de limitele scenariului. De asemenea, beneficiază de o prezentare modernă plină de înflorituri vizuale care ajută povestea să se mişte într-un ritm rapid, fără a pierde atenţia spectatorului (ceea ce ar fi putut însemna ori incoerentă în naraţiune, ori pur şi simplu inducerea plictiselii). Desigur plauzibilitatea coboară sub limitele normale uneori, dar nu e genul de film la care sa-ţi baţi capul cu aşa ceva. Totul se mişcă rapid şi arată excelent, datorită imaginii lui Russel Carpenter („Titanic”), care foloseşte camere digitale, obţinând un realism vizual, care aduce aminte de „Collateral”. În plus, montajul este mult mai coerent decât m-aş fi aşteptat, chiar şi atunci când transformă scenele într-un delir halucinant.

Desigur, este destul de evident că nu se poate vorbi despre profunzime sau complexitate în acest film. Are câteva atuuri ( sau aşi în mânecă, ca să mă încadrez în atmosferă), pe care le exploatează la maxim : premisa simplă dar interesantă, artificiile vizuale care contribuie la atmosferă, toată lumea joacă excelent, scenele curg fluent, ceea ce înseamna, pe scurt, ca pe parcursul duratei de aproximativ 118 minute, ni se oferă „entertainment” de calitate si nimic mai mult. Nu este un film de Oscar şi nici nu-şi propune asta. Face doar ceea ce ştie şi o face atât de bine, încât trebuie văzut măcar o dată. Acest film este categoric un pariu caştigat.