[REC] (2007)

Cu : Manuela Velasco, Ferran Terraza

Regia: Jaume Balaguero, Paco Plaza

Scenariul : Jaume Balaguero, Luis Berdejo

Rating : R for bloody horror violence and language.

Camcorder Horror. Groaza văzută prin lentila unui aparat de filmat. A început cu „Blair Witch Project” in 1999, şi a fost un succes uriaş, desi ideea în sine a pornit de la „Cannibal Holocaust în 1980. Îngredientul minune a fost hiper-realismul conceptului. Ceea ce apare pe ecran creează iluzia unui document, o mărturie audio-video a unor evenimente care chiar au avut loc. Plasarea acţiunii caracteristice unui horror sau thriller într-un astfel de context a reprezentat o veritabilă inovaţie. Au urmat apoi clonele, şi deşi „Blair Witch” a fost realizat cu un buget infim, unele dintr ele au beneficiat chiar de un buget care să permită şi efecte vizuale de ultimă oră, cum ar fi „Cloverfield”. Dar genul acesta de horror este în principal apanajul producţiilor cu buget redus, tocmai datorită ideii de a filma cu aparate simple, uzuale, într-un context obişnuit, din care se pot obţine sperieturi zdravene cu un minim de efort din partea echipei de filmare.

„REC” nu aduce nimic nou în plus faţă de formula „Blair Witch”. Perspectiva aparatului de filmat este asigurată de o echipă formată dintr-o reporteriţă şi un cameraman, care trebuie să înregistreze un reportaj despre viaţa pompierilor. Iau câteva interviuri, filmează împrejurimile, iar în momentul în care alarma sună, însoţesc echipa de pompieri la un bloc unde se pare că o locatară nu se simte prea bine. Misiunea, aparent de rutină, scapă repede de sub control în momentul în care locatara în cauză începe să ronţăie la beregata unui poliţist, iar autorităţile blochează ieşirile din clădire instituind carantină. Din câte se pare, există o infecţie care îi transformă pe oameni în canibali isterici care seamănă cu zombie-i din „28 Days Later”, iar situaţia celor prinşi în clădire se deteriorează rapid, pe măsură ce infecţia se răspândeşte. Ideea este simplă şi nu se complică în nici un fel până la sfarşit, nici măcar cu vreo explicaţie pertinentă. De fapt, cauza infecţiei rămâne un mister, deşi sunt prezentate câteva materiale menite să clarifice cumva sursa belelor, dar chiar şi acestea sunt uşor confuze, situându-se nehotărât undeva între posesiile demonice din „Evil Dead” şi infecţia cu virusul Rage din „28 Days Later”.

În mare însă este un horror eficient, cu destul sânge cât să satisfacă fanii insetaţi de ketchup cinematografic, şi nişte sperieturi de toată frumuseţea. Imaginea tremură, se zgâlţaie, face mai urât ca un montagne-ruse, şi oricine nu suportă atât de multă mişcare pe ecran, este sfătuit să evite filmul şi durerea de cap aferentă. De asemenea, abuzul auditiv constituit din minute în şir de ţipete şi urlete ar putea descuraja pe unii. Nu sunt sigur în ce măsură ajută la atmosferă dacă actorii ţipa ca descreieraţii pe toată durata acţiunii. Accentul pus pe reacţiile realiste ale personajelor, disperare, frustrare, teamă, combinate cu limitarea campului vizual doar la ceea ce vede aparatul de filmat şi conştientizarea unei ameninţări ascunse, sunt în principiu de ajuns. Dar în momentul în care se exagerează, spectatorul este deconectat de la experienţă, îi provoacă indiferenţă, şi chiar îl amuză acolo unde nu e cazul.

Problema cu „REC” este că nu reprezintă o experienţă constantă. Cu o durată de aproximativ o oră şi un sfert, lasă mai mult impresia de joacă cu un aparat de filmat. Personajele nu primesc destulă personalitate ca să ne pese de ele. Faptul că este un film scurt ajută dacă nu ai un scenariu prea grozav, dar sacrifică şi mult timp de tatonare, util pentru a intra în atmosferă. Realizatorii au presupus probabil că dacă prezintă totul din perspectiva unei camere video, atmosfera vine de la sine, dar nu este în totalitate valabil. „Blair Witch Project”, care ţinea cam două ore, pornea de la realismul filmării, dar continua să construiască povestea şi personajele, pregătind astfel o experienţă cu adevărat înfricoşătoare în jurul lor.

„REC” (si remake-ul său american „Quarantine”) rămâne doar o clonă. La fel ca şi „Cloverfield”. Sunt decente şi pot fi recomandate în special celor care caută astfel de experienţe cinematografice. Altfel, există alternative mai bune.