Love Actually (2003)

Cu: Hugh Grant, Liam Neeson, Colin Firth, Keira Knightley, Laura Linney, Emma Thompson, Alan Rickman, Bill Nighy, Rowan Atkinson, Martine McCutcheon, Shannon Elizabeth
Regia:Richard Curtis
Scenariul: Richard Curtis

După două ore din viaţă petrecute cu “He’s Just Not That Into You” pe care nu le mai recuperez niciodată, am zis să văd de unde şi-au tras creatorii inspiraţia şi am decis să vizionez “Love Actually”. Apărut pe marile ecrane în 2003, filmul este prima încercare regizorală a lui Richard Curtis, până atunci doar scenarist, dar care avea la activ producţii majore precum “Four Weddings And a Funeral”, “Nothing Hill” sau “Bridget Jones Diary”. Toate au în comun umorul britanic crud, poveştile de dragoste neobişnuite în banalitatea lor, abundenţa clişeelor autoironice şi pe Hugh Grant.

Da, filmul este diabetic de am fost în pericol să mi se strepezească dinţii. Regizorul/scenaristul (tot Curtis) nu a făcut niciun efort să mascheze sau să tempereze zaharina cu care a garnisit acest mare tort roz. Avem toate situaţiile standard romantice posibile, de la fuga prin aeroport la nunta cu „All You Need Is Love”, de la comunicarea între doi oameni care vorbesc limbi diferite la declararea mută a iubirii, de la dragoste timidă la cereri în căsătorie în faţa a 50 de străini. Avem până şi un montaj cu scene de la aeroportul Heathrow, cu oameni care se bucură să se revadă! Se face chiar şi o mică referire (dedicaţie) la evenimentele din 11 septembrie! Toate melodiile dulcege vechi („Love Is All Arround”, „All You Need is Love”) şi noi („Too Lost in You”) se află pe coloana sonoră a acestui film. E Crăciun, sărbătoarea bucuriei!

Dar aici vine mâna magică a lui Curtis: toate poveştile au o doză de amar şi una de surpriză. Dragostea timidă se înfiripă între două dubluri de actori de filme porno (Martin Freeman şi Joanna Page). Şi e înduioşătoare! Un tată (Liam Neeson, foarte bun), proaspăt văduv, îşi ajută fiul (Thomas Sangster, perfect) să-şi cucerească dragostea vieţii lui (sau, aşa cum zicem noi, cei peste 11 ani: să îi spună celei mai populare fete din şcoală că o place). Un bărbat (Andrew Lincoln) se comportă absurd de rece cu proaspăta nevastă a prietenului său cel mai bun (Keira Knightley) pentru ca apoi să o filmeze exclusiv la nuntă. Cel mai improbabil prim ministru din lume, după Boc, dezvoltă o pasiune pe o stagiară (Martine McCutcheon) din prima clipă în care pune ochii pe ea. Hugh Grant se joacă din nou pe sine, dar cu atât de mult şarm încât am zâmbit fără voia mea de fiecare dată când apărea pe ecran. Şi nu sunt fană! O nevastă (Emma Thompson, extraordinară pe muzica lui Joni Mitchell) vede cum soţul ei (Alan Rickman) tinde către secretara tânără şi disponibilă. Un scriitor (Colin Firth) îşi află perechea în Marsilia, în persoana unei menajere portugheze (Lúcia Moniz). O fostă vedetă rock (Bill Nighy, care fură focusul principal în scurtul timp în care apare pe ecran) se luptă cu Blue pentru locul 1 în topuri, şi nu se promovează deloc ortodox, spre deliciul publicului. O femeie (Laura Linney) îşi refuză dreptul la iubire pentru a-şi purta mai departe povara. Apare şi un vânzător încurcăreţ (Rowan Atkinson). Distribuţia e fantastică şi toată lumea pare a se distra de minune.

Am să mă prefac că nu au existat scene cu un anumit individ care pleacă în America şi sfârşeşte prin a face sex cu Ivana Milicevic, January Jones şi Elisha Cuthbert datorită accentului, pentru ca apoi să se întoarcă acasă cu Shannon Elizabeth şi Denise Richards - pachet pentru prietenul lui cel mai bun. Şi nu-mi place Keira. Nici Billy Bob Thornton. Am încercat, credeţi-mă.

Cea mai bună parte? Filmul nu se ia în serios. Vezi, „He’s Just Not That Into You”, unde ai greşit? Nu îţi ţine predici, ci pur şi simplu îţi arată nişte mici situaţii de viaţă, invelite în miere. Unele se încheie cu bine, altele mai rău, altele deloc,dar, după mai bine de două ore petrecute în acel microcosmos, ieşi nu obosit de prostia personajelor, ci înviorat. Nu e un film perfect, dar nici nu îşi propune.