Repulsion (1965)

Cu: Catherine Deneuve, Ian Hendry, Yvonne Furneaux, Patrick Wymark, James Villiers, John Fraser, Renee Houston, Valerie Taylor
Director: Roman Polanski

Pe lângă chick flick-urile la care sunt abonată şi care reprezintă un viciu veritabil (nu există film prost apărut în ultimii ani pe care să nu fi fost tentată să-l văd sau vreo comedie romantică de seria J să nu mă uit când ajunge la tv, şi deşi nu pot suporta capodoperele cu monştrii sacri precum Chuck Norris, Dolph Lundgren sau Van Damme, nu a fost dată să nu revăd cu plăcere "Bloda Marilyn" pe Hallmark), o altă pasiune de-a mea o reprezintă filmele vechi, clasice.

"Repulsion" e primul film în engleză al lui Polanski, şi în el Catherine Deneuve iese din carapacea facilă a sex simbolului angelic şi îşi asumă riscul unui pariu împotriva casei, pentru că dacă pentru Polanski un astfel de film e tipic şi cumva previzibil, pentru Deneuve putea însemna întinarea unei cariere aflată la apogeu.

Filmul tratează frica şi sila unei femei închise în sine faţă de bărbaţi. Totul îi provoacă silă, de la aparate de ras şi periuţele de dinţi ale amantului surorii personajului principal până la orice formă de comunicare cu un reprezentant al speciei. Dar, în ciuda ei, se simte atrasă de cele mai dezgreabile laturi a ceea ce urăşte mai mult. Deşi are pretendenţi oarecum decenţi şi politicoşi de care simte o scârbă constantă, ea se imaginează violată de muncitorul de construcţii care a acostat-o nu foarte elegant, iar drama personajului vine exact din această contradicţie între incapacitatea ei de a găsi o cale de mijloc, de a separa urâtul de frumos şi a-şi accepta dorinţa ei ascunsă de a experimenta nepermisul. De fapt ea ar fi avut două opţiuni clare: ori se călugăreşte (figurativ vorbind) şi lasă oamenii să se desfăşoare, ori încearcă tot ceea ce o atrage. Dar ea merge pe o a treia cale, pe care vă las să o descoperiţi voi.

Ca-n epoca de piatră, cadrele sunt lungi şi, în comparaţie cu viteza editării de astăzi, ai impresia că ritmul e nenecesar de lent. Mie mi se pare mai bine aşa, pentru că, personal, nu am considerat important locul unde ne ducea regizorul, ci mai degrabă călătoria parcursă de personaj de la o viaţă cvasi normală la psihoza finală. De aceea eu m-am bucurat de fiecare cadru, fiecare mică scenă care părea a duce nicăieri. Am să recunosc că, nefiind în temă absolut deloc, nu ştiam ce urma să se întâmple, credeam că e o explorare a paranoiei ei, că multe se întâmplă în capul ei şi, odată ce au început lucrurile grave şi am atins punctul din care nu se mai putea întoarce, că de vină e trecutul fetei, obişnuită cu explicaţiile hollywoodiene şi micile lor convenţii: poveste tristă, toţi putem fi recuperaţi, etc. Aici nu avem aşa ceva, Polanski ne tachinează puţin cu o poză de familie în care o soră stă pe genunchii tatălui, iar cealaltă pare un animal speriat, pe fundal. Deşi grăitoare, ea nu ne oferă în niciun caz o explicaţie.

Deneuve face un rol foarte bun cu foarte puţin la îndemână. Ea nu prea are replici, comunică mai ales non verbal, sentimentele ei sunt perfect redate, şi deşi nimeni nu ar fi distribuit o frumuseţe care a făcut carieră ca visul oricărui bărbat în rolul unei virgine psihotice care fuge de bărbaţi, Roman Polanski a făcut alegerea inspirată, iar acceptul franţuzoaicei i-a adus acesteia o recunoaştere a talentului ei, dincolo de imaginea ei nepătată.

Nota 9.5 pentru un film care a ţinut în şah un om deja blazat de toate horrorurile şi thrillerele posibile, care se aştepta să vadă un şablon după care s-au mulat multe alte filme şi să-mi dau seama ce se petrece din primele minute. M-am înşelat.