8 MM (1998)

Cu: Nicolas Cage, Joaquin Phoenix, James Gandolfini, Catherine Keener, Peter Stormare, Anthony Heald, Chris Bauer
Regia: Joel Schumacher
Scenariul: Andrew Kevin Walker

Critica a fost dură cu „8 Mm”, regizat de Joel Schumacher („Batman Forever”, „Phone Booth”, „The Number 23”) şi în care joacă Nicholas Cage şi Joaquin Phoenix, probabil pentru că primul dintre actori are prostul obicei de a insista să-şi menţină raţia filme bune/filme de nevizionat constantă: 1/3. Să ne amintim şi să ţinem un moment de reculegere pentru „Lord of War” şi „The Weather Man”, îngropate de subpropducţii de care doar Chuck Norris ar fi mândru: „Deadfall”, „Gone in 60 Seconds” şi povestea unui motociclist fantomă (sau ceva de genul, nu m-am putut deranja să verific) „Ghost Rider”, al cărui trailer spune totul, iar notele slabe primite în recenzii confirmă ideea principală: câteodată Cage se ambiţionează în proiecte cu mult sub nivelul lui, doar pentru că par „cool” (el a zis-o, nu eu). Partea bună e că se pare că îl interesează foarte puţin, ceea ce m-ar face să-l admir dacă nu aş avea convingerea că lipsa lui de complexe e datorată unor bucăţi verzi de hârtie marcate cu $.

„8 Mm” ne duce printr-o lume neexplorată în 1998: cea a filmelor snuff şi a mafiei aferente, povestea urmărindu-l pe Tom Welles încercând să elucideze moartea unei fete şi,pe parcurs, riscându-şi propria familie. Scenele de o violenţă îngrozitoare pălesc prin comparaţie cu 11 ani de continuări la „Saw” sau „Hostel” sau „How to Lose a Guy in Ten Days” (ştiu că nu e violent propriu zis, dar câteodată tortura psihică e mai îngrozitoare decât cea fizică), sindromul de care am vorbit şi la „Seven” apărând şi mai acut aici. Fincher a îndrăznit ceva mai mult decât Schumacher, şi prin asta a supravieţuit ceva mai bine testului timpului. Astfel, în „8 Mm”, avem de-a face cu un limbaj şi cu scene destul de reţinute ţinând cont că ne aflăm în centrul undergroundului pornografiei violente. Marii boşi se deplasează surprinzător în anturaje reduse, maxim doi oameni asigurând paza, în timp ce şeful face toată treaba murdară. Înţeleg că îi trebuia loc lui Welles să facă manevre, dar nu se putea găsi altă soluţie? Ultima scenă, cea de înfruntare finală e niţel cam scurtă, dar perfect construită, de la intrarea în curte şi interiorul casei, la lupta finală. În general firul principal e desfăşurat lent, cu accent pe decoruri şi detalii în cadre. Casa somptuasă a amatorului de senzaţii tari, localurile întunecoase în care se produc acele casete, toate sunt arătate cu răbdare şi în obscuritate, dând un ritm de marş funerar. Deşi victima nu a primit o înmormântare corespunzătoare, ea este îngropată puţin câte puţin, pe măsură ce se mai adaugă o piesă la misterul dispariţiei ei. Şi culmea e că deşi crima e pe casetă, rezultatul tot surprinde.

Nicholas Cage joacă acelaşi rol de când îl ştiu. Mereu e molcom şi mereu arată de parcă tocmai i-a murit căţelul: ton egal, faţă impasibilă, haine închise la culoare, umor (atunci când îi permite scenariul) sec. Şi totuşi e foarte în ton cu filmul, nu-mi pot imagina pe altcineva în locul lui. Nici în „The Wheather Man” şi nici în alt film. El mereu reuşeşte să îşi adere scenariul atât de bine încât uiţi că de fapt se interpretează pe el însuşi.

Scenariul a fost prima problemă pe care au desfiinţat-o criticii, iar eu, după câteva ore de muncit la subtitrarea în limba română a filmului, poate că le-aş fi dat dreptate, din frustrare mai mult. Dar adevărul e că eu nu îi găsesc altă vină decât lipsa unor replici memorabile. Nu în sensul de „Hasta la vista, baby”, ci în sensul de replici bune, intuitive, care să explice şi să adauge profunzime. O mare greşeală este această necizelare a lui, deşi în totalitate este bun. O a doua problemă, pe care am observat-o şi eu, este încercarea transparentă de imitare a lui Fincher. Adevărul e că, în perioada aceea, doar Fincher avea permis să facă thrillere întunecate, oricine intra în aria respectivă era automat considerat un fals.

8 pentru Cage, 7 pentru film, 7.5 per total pentru un film bun, dar care nu a fost suficient de bun încât să înlăture comparaţiile defavorabile cu Fincher şi al cărui scenariu nu a putut susţine premisa iniţială de film noir, şocant şi explorator de teritorii noi în dedesubturile mafiei pronografiei.