Cu : Laura Linney, Phillip Seymour Hoffman, Phillip Bosco
Regia si Scenariul : Tamara Jenkins
Rating : R for some sexuality and language
Faceţi cunoştiinţă cu familia Savage : Wendy Savage (Laura Linney) este o scriitoare de piese de teatru neîmplinită, care are o aventură cu un bărbat mai în vârstă, şi insurat pe deasupra. Jon Savage (Phillip Seymour Hoffman) este profesor de arte dramatice, încearcă să scrie o carte despre Bertolt Brecht, şi refuză să abordeze subiectul căsătoriei cu o imigrantă poloneză, pe care o iubeşte profund, dar care trebuie să se întoarcă în Polonia deoarece viza de şedere i-a expirat. Cei doi provin dintr-un mediu familial marcat de abuzurile unui tată violent, încercând să facă faţă propriilor demoni. Lenny Savage (Phillip Bosco) este tatăl abuziv, care locuieşte împreună cu iubita sa în orăşelul de pensionari Sun City din Arizona. Această familie disfuncţională va avea ocazia, pentru prima dată după 20 de ani să se reunească, deoarece Lenny dă semne de demenţă şi iubita acestuia tocmai a murit, familia ei aruncându-l pe acesta în bratele lui Wendy şi Jon. Forţaţi de împrejurări să-şi adapteze vieţile şi-aşa date peste cap, cei doi trebuie să-şi înfrunte şi trecutul care le-a distrus şansele la o viaţă normală, pe măsură ce tatăl lor se afundă tot mai mult în nebunie, spre un final inevitabil.
“The Savages” este unul din puţinele filme independente care a patruns în competiţiile mari americane, inclusiv premiile Oscar, unde a primit două nominalizări, pentru cea mai bună actriţă în rol principal şi cel mai bun scenariu, şi a fost trecut pe numeroase liste Top 10 ale anului. Motivul este simplu : este un film excelent scris, regizat şi jucat, care nu cade pradă melodramatismului ieftin, dezvoltă două personaje complexe pe care le putem înţelege şi cu care ne putem chiar identifica într-o anumită măsură, ale căror acţiuni şi trăiri sunt naturale, conforme vieţii obişnuite, fără îndulciri, şi fără a le conferi o aură de eroi moderni. Jon şi Wendy trăiesc o dramă, nu neapărat datorită faptului că trebuie să se îngrijească de un bătrân suferind de demenţă, ci datorită faptului că au ei înşişi suferinţe vechi, netratate, care deodată revin brusc în prim-planul conştiinţei lor forţându-i să-şi reevalueze vieţile. Ei dau curs unui sentiment de datorie faţă de tatăl lor, redus la un recipient uman gol, deşi sunt totodată conştienţi că acesta a contribuit la problemele pe care se chinuie acum să le ascundă în spatele unor măşti. Vieţile lor sunt suspendate deasupra prăpastiei şi sunt incapabili să-şi găsească echilibrul, deoarece refuză să-şi înfrunte trecutul.
Spre deosebire de multe alte filme independente, aici firul narativ nu se pierde în scene inutile, cadre prelungite şi alte artificii. Curge atât de natural, încât nu te lasă să te îndepărtezi de drama personajelor. De asemenea, filmul nu face greşeala ca la final să le ofere acestora un happy-end standard. Viaţa e mult prea complicată pentru aşa ceva. La capătul suferinţei tatălui lor, cei doi îşi reevaluează viaţa şi învaţă să-şi exorcizeze demonii trecutului, dar asta nu înseamnă că suferinţa lor s-a înceheiat, ci doar că au o şansă să schimbe ceva, mai degrabă o perspectivă de viitor, nu un prezent împlinit. Deşi regizoarea ne sugerează ideea unui viitor cât de cât luminos pentru cei doi, nu forţează nota, şi dă mai degrabă un sentiment de genul : “Mai rău de atât nu se mai poate”.
Marele caştig al filmului sunt cei doi mari actori : Laura Linney şi Phillip Seymour Hoffman, care fac echipă bună pe ecran, reuşind să fie convingători şi emoţionanţi atât în evocarea sentimentelor individuale cât şi în interacţiune reciprocă. Linney este cea care duce mare parte din film, ea fiind vizată în mod special, poate ca o reflecţie personală a Tamarei Jenkins. Interpretarea ei este nuanţată şi reuşeşte să exprime prin cele mai mici gesturi, conflictul său interior. Hoffman arată cât de versatil poate fi în acest film, interpretând un personaj mult mai puţin exteriorizat, cu răni sufleteşti adânci pe care aproape că refuză să le vindece, astfel încât rarele ocazii in film când îşi manifestă trăirile interioare sunt cu atât mai emoţionante.
“The Savages” (fals promovat ca fiind o comedie neagră) este unul din cele mai bune filme ale anului 2007, şi o vizionare obligatorie pentru oricine caută un film puternic, îndrăzneţ, care provoacă spectatorul şi confruntă direct cele mai dureroase momente de viaţă.
“The Savages” este unul din puţinele filme independente care a patruns în competiţiile mari americane, inclusiv premiile Oscar, unde a primit două nominalizări, pentru cea mai bună actriţă în rol principal şi cel mai bun scenariu, şi a fost trecut pe numeroase liste Top 10 ale anului. Motivul este simplu : este un film excelent scris, regizat şi jucat, care nu cade pradă melodramatismului ieftin, dezvoltă două personaje complexe pe care le putem înţelege şi cu care ne putem chiar identifica într-o anumită măsură, ale căror acţiuni şi trăiri sunt naturale, conforme vieţii obişnuite, fără îndulciri, şi fără a le conferi o aură de eroi moderni. Jon şi Wendy trăiesc o dramă, nu neapărat datorită faptului că trebuie să se îngrijească de un bătrân suferind de demenţă, ci datorită faptului că au ei înşişi suferinţe vechi, netratate, care deodată revin brusc în prim-planul conştiinţei lor forţându-i să-şi reevalueze vieţile. Ei dau curs unui sentiment de datorie faţă de tatăl lor, redus la un recipient uman gol, deşi sunt totodată conştienţi că acesta a contribuit la problemele pe care se chinuie acum să le ascundă în spatele unor măşti. Vieţile lor sunt suspendate deasupra prăpastiei şi sunt incapabili să-şi găsească echilibrul, deoarece refuză să-şi înfrunte trecutul.
Spre deosebire de multe alte filme independente, aici firul narativ nu se pierde în scene inutile, cadre prelungite şi alte artificii. Curge atât de natural, încât nu te lasă să te îndepărtezi de drama personajelor. De asemenea, filmul nu face greşeala ca la final să le ofere acestora un happy-end standard. Viaţa e mult prea complicată pentru aşa ceva. La capătul suferinţei tatălui lor, cei doi îşi reevaluează viaţa şi învaţă să-şi exorcizeze demonii trecutului, dar asta nu înseamnă că suferinţa lor s-a înceheiat, ci doar că au o şansă să schimbe ceva, mai degrabă o perspectivă de viitor, nu un prezent împlinit. Deşi regizoarea ne sugerează ideea unui viitor cât de cât luminos pentru cei doi, nu forţează nota, şi dă mai degrabă un sentiment de genul : “Mai rău de atât nu se mai poate”.
Marele caştig al filmului sunt cei doi mari actori : Laura Linney şi Phillip Seymour Hoffman, care fac echipă bună pe ecran, reuşind să fie convingători şi emoţionanţi atât în evocarea sentimentelor individuale cât şi în interacţiune reciprocă. Linney este cea care duce mare parte din film, ea fiind vizată în mod special, poate ca o reflecţie personală a Tamarei Jenkins. Interpretarea ei este nuanţată şi reuşeşte să exprime prin cele mai mici gesturi, conflictul său interior. Hoffman arată cât de versatil poate fi în acest film, interpretând un personaj mult mai puţin exteriorizat, cu răni sufleteşti adânci pe care aproape că refuză să le vindece, astfel încât rarele ocazii in film când îşi manifestă trăirile interioare sunt cu atât mai emoţionante.
“The Savages” (fals promovat ca fiind o comedie neagră) este unul din cele mai bune filme ale anului 2007, şi o vizionare obligatorie pentru oricine caută un film puternic, îndrăzneţ, care provoacă spectatorul şi confruntă direct cele mai dureroase momente de viaţă.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.