Rollerball (1975)

Cu : James Caan, John Beck, John Houseman, Maud Adams.
Regia : Norman Jewison
Scenariul : William Harrison
Rating : R

Nu ştiu câtă lume ştie de acest film, majoritatea aducându-şi mai degrabă aminte de varianta idioată din 2002, cu LL Cool J. Prima dată când am aflat eu de existenţa sa a fost acum vreo 10 ani, într-o revistă de cinema de la noi (care dupa alte două numere a dat faliment), unde fusese trecut într-un top 20 al celor mai bune filme SF din toate timpurile, alături de “Odiseea Spatială”, “Alien”, “Războiul Stelelor”, “Blade Runner” etc. Deşi poate nu la fel de faimos ca filmele amintite mai sus, în mod sigur “Rollerball” a inspirat în felul lui cinematografia SF prin viziunea sa unică (ex : The Running Man” ).

În viitorul îndepărtat, lumea s-a schimbat enorm. Nu mai există naţiuni, războaie, foamete, totul este condus de corporaţii. Şi prin “condus” a se înţelege mai degrabă “controlat”. Nu mai există gândire liberă, nu mai există nici măcar cărţi. Singura realitate este realitatea impusă de corporaţii. Şi în această realitate, tăcerea maselor este cumpărată prin iluzia comfortului. “Rollerball” este un joc de mare succes în jurul căruia se grupează această societate utopică. Un fel de fotbal amerian, pe role şi motociclete, care se desfăşoară într-o arenă circulară, în care două echipe au ca obiectiv să înscrie puncte cu o bilă metalică, şi în care violenţa este la ea acasă, deşi penalizată după un regulament asemănător celui de la hochei. Eroul acestui joc este Jonathan E. (James Caan), cel mai puternic jucător, dominând campionatul de peste 10 ani. Totul se schimbă însă în momentul în care unul din directorii corporaţiilor, Batholomew (John Houseman) îi cere să se retragă definitiv din arena sportivă. Simţind ceva în neregulă, Johnathan refuză, şi începe să devină din ce în ce mai interesat de istoria corporaţiilor şi ierarhia acesteia, însă informaţia este greu de obţinut şi cenzurată. În plus, corporaţiile, iritate de refuzul său hotărăsc că e timpul să scape de Jonathan, modificând treptat regulile jocului, până când Rollerball-ul devine un joc al exterminării.

Designul lumii viitorului din “Rollerball” este atent stilizat, dar nu exagerează. Nu se compară cu “Blade Runner”, nici măcar nu-şi propune să-ţi ia ochii. Societatea prezentată este una fadă, arhitectura şi decoraţiunile parcă sunt menite să nu stârnească nici un fel de emoţie, o perfecţiune rece ( ca design-ul din “Equilibrium” ). Totul este iluzie. Chiar şi jocul în sine este doar o formă de control a maselor, iar Jonathan este periculos pentru echilibrul social, deoarece a devenit eroul acestora, un simbol al individualităţii, opus efortului colectiv supus. Celor care se aşteaptă ca filmul să fie plin de acţiune, s-ar putea să nu le fie pe plac. Spre deosebire de varianta din 2002, singurele scene de acţiune sunt cele desfăşurate în timpul meciurilor, fără a fi, însă, din cale afară de spectaculoase. Jocul este extrem de violent, în special în timpul meciului final, în care regulamentul devine inexistent, orice fiind permis, degenerând într-un măcel în toată regula. Dar acel meci devine un simbol. Efectul este interesant. Pe de-o parte filmul analizează subliminal fascinaţia oamenilor pentru violenţă, brutalitătile şi chiar crima în arenă, fiind încurajate şi răsplătite de publicul avid de sânge. Pe de altă parte, însă, sapă mai adânc de atât în esenţa umană. Jonathan este un personaj mai complex decât i-ar permite genul. Iubeşte jocul, este cel mai bun în ceea ce face, dar refuză să se retragă nu doar din pasiune pentru Rollerball, ci pentru că în adâncul fiinţei sale simte că ceva este în neregulă cu lumea în care trăieşte. El îşi descoperă umanitatea, pe măsură ce comfortul material se prăbuşeste în jurul său şi propria sa existenţă este pusă în pericol. Finalul îl pune faţă în faţă nu doar cu o echipă adversă, ci cu intregul concept de dezumanizare, iar lupta sa este o luptă nu pentru a obţine o victorie, ci pentru a-şi câştiga dreptul de a exista ca fiinţă umană şi individ.