“Mean Girls” e un film pe care l-am văzut de cel puţin 5 ori, de cele mai multe ori împreună cu sora mea. Suntem, în fond, nişte mari amatoare de filme proaste pe care le urmărim mai des decât pe cele bune. Şi prin asta nu vreau să spun că este un film prost, ci că se încadrează într-o zonă tematică de unde e greu să scoţi o comedie bună, dar e foarte uşor să scoţi un film atât de prost încât cea mai penibilă parodie nu o să reuşească niciodată să umbrească originalul: lumea adolescenţilor americani. Surprinzător, farmecul personajului principal (“She who shall not be named” –pe scurt SWSNBN) şi al scenariului adaptat de scenarista SNL Tina Fey după cartea "Queen Bees and Wannabes" scrisă de Rosalind Wiseman, reuşesc imposibilul: o comedie bine scrisă şi bine jucată despre drama de a fi normal într-o lume nemiloasă şi într-o perioadă cruntă din viaţă: adolescenţa.
Liceul american e ca un virus care se propagă prin lume via Hollywood. Ei, cei la care ajung banii de pe bilete, l-au împachetat frumos, i-au pus o fundă, i-au dat o aură de “must” (nu de-al nostru, de-al lor) şi l-au expediat prin cinematografe (seria “High School Musical”, toate filmele cu Hillary Duff, “Hannah Montana” cu îngrozitoarea artistă multilateral dezvoltată Miley Cyrus etc) sau prin cablu (“Gossip Girl”, “The O.C.”), bumerangul revenind aproape întotdeauna ataşat de saci de bani. Mereu filmele axate strict pe teen life, dacă sunt dublate de o promovare corespunzătoare şi conţin măcar un actor popular, au adus încasări de câteva ori peste costurile de producţie. Cu toţii ştim de majorete, de popularitate, de castele formate în liceu(ciudaţii, tocilarii, sportivii, majoretele, şi restul), dar doar pentru că ni s-a subliniat în majoritatea producţiilor de gen, nu neapărat pentru că am fi trăit vreodată aşa ceva pe pielea noastră, mai ales nu în România (cel puţin nu pe vremea mea, acum hă hă). Aici însă e ironizată această standardizare, redusă la superficialitatea ei, dar fără a uita punctul de pornire şi încadrarea comună. Se face haz, dar cu replici inteligente, şi un mare merit îl are Tina Fey, care în 2004 abia începuse să demonstreze ce poate.
Scriind această recenzie la patru ani de la apariţia filmului şi de la notele foarte ridicate oferite de critică (scorul pe Rotten Tomatoes e 84%), mai ales pentru actriţa principală care îşi continua seria neîntreruptă de succese, după ce anul precedent uimise în "Freaky Friday", nu pot să nu simt o amărăciune pentru SWSNBN: a căzut de sus. Ea nu era o fată de plastic cu talent asortat, ci o actriţă pe care o puteai vedea ţinând un film de una singură, avea farmec şi un aer care o distingea de restul. Sunt sigură că eu şi cu sora mea C. suntem printre puţinele care am văzut "Georgia Rule" sau "I Know Who Killed Me", ultimul fiind atât de prost încât nici nu am putut face glume sarcastice în timpul vizionării, de frică să nu se îndeplinească şi să urmeze în scenariu. Aici însă e perfectă în rolul fetei care trebuie să se integreze într-o şcoală nouă şi este luată în primire de fetele rele. Restul fetelor, inclusiv Tina Fey care apare în rolul unei profesoare divorţate, alcătuiesc o distribuţie solidă şi plăcută.
“Mean Girls” are, evident, defectele lui şi este un film uşurel. Dar ca om care a trecut prin experienţe marca SWSNBN care au lăsat răni adânci, vizuale şi auditive, impregnate adânc în memoria care nu vrea să renunţe la imaginea unei stripteuze fără un picior care sapă în pământ după sora ei geamănă, am să îi dau 8, în amintirea vremurilor trecute.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.