Cu : Radha Mitchell, Sean Bean, Deborah Kara Unger, Alice Krige
Regia : Crhistophe Gans
Scenariul : Roger Avary
Rating : R for strong horror violence and gore, disturbing images, and some language
Numeroase adaptări după jocuri video sfârşesc prin a fi catalogate drept cele mai proaste filme făcute vreodată. “Resident Evil”, “Max Payne”, “Tomb Raider”, “Street Fighter”, “Doom”, “Wing Commander” şi lista poate continua la nesfârşit. Numai Uwe Boll, de unul singur distruge sistematic speranţele fanilor într-o adaptare fidelă şi de calitate. Adevărul este că de multe ori jocurile sunt deja creaţii care emulează o atmosferă cinematografică, iar o adaptare poate fi considerată, cel puţin în teorie, redundantă. Dar, fanii acestora sunt o masă deloc de neglijat, care aduce încasări considerabile. Deci, era filmelor făcute după jocuri video este departe de a lua sfârşit.
“Silent Hill” vine undeva pe drumul de mijloc, fără a fi un film prost, dar departe de a fi perfect. Rose Da Silva (Radha Mitchell) şi sotul ei Christopher (Sean Bean) sunt părinţii adoptivi ai unei fetite de nouă ani, Sharon (Jodelle Ferland), marcată de episoade de somnambulism în care rosteşte numele unui oraş misterios, Silent Hill, oraş fantomă mistuit de un incendiu devastator în anii ‘70. Ingrijorată de sănătatea fetei, Rose hotărăşte să o ducă acolo, fără ştirea sotului, în speranţa de a o vindeca. În urma unui accident de maşină, Rose se trezeste într-o realitate alternativă a orasului Silent Hill, maşina nu-i mai porneşte, iar Sharon a dispărut. Începe acum o luptă disperată pentru găsirea fetiţei, în lumea misterioasă, acoperită de cenuşă, populată de creaturi ciudate, undeva la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Ca respect pentru franciza de jocuri produsă de japonezi, “Silent Hill” poate fi uşor lăudat de fanii jocului. Aşa cum reiese şi dintr-o lectură a secţiunii de Trivia de pe IMDb, esenţa jocului este păstrată şi multe elemente cunoscute pasionaţilor se regăsesc pe întreg parcursul filmului. Deşi mie personal mi s-a părut iniţial că filmul depinde prea mult de grafica digitală pentru a reda lumea supranaturală din oraşul fantomă, la o a doua vizionare, am apreciat mai mult aura suprarealistă conferită de nivelul de detalii exagerat de atent redate, în special datorită “ajutorului” digital. Lumea din Silent Hill este extrem de ciudată, iar atmosfera este foarte bine redată. Periodic, lumea cenuşie a oraşului este acoperită de întuneric şi totul se transformă într-o variantă infernală plină ochi de creaturi umanoide diforme, scoase parcă din adâncurile iadului. Întregul film pune în discuţie teme pseudo-religioase şi legate de dualismul realităţii, etalând o serie de idei împrumutate direct sau indirect din mitologia poveştilor cu fantome, zbătându-se între originalitate şi clisee. Tonul filmului duce cu gândul la producţiile horror de serie B, şi există destulă violenţă pentru fanii genului. În plus, nici nu mi s-a părut cine ştie ce horror. Poate sunt eu prea desensibilizat. Poate pentru alţii efectul să fie mai visceral.
Radha Mitchell este potrivită în rolul de mamă protectoare dispusă să lupte cu creaturile iadului pentru copilul ei, asemenea prototipului Jodie Foster din “Panic Room” sau “Flightplan”. Personajele secundare sunt puţine dar decent interpretate cu reţinere şi eficienţă. Sean Bean este puţin în plus, dar asta doar pentru că producătorii l-au forţat pe regizor să includă şi un personaj masculin în poveste, astfel rolul său pare dislocat în firul narativ. Singurul mare defect pe care il reproşez, însa, fără drept de apel, este lipsa unui ritm constant în naraţiune, mai ales în actul al treilea, ocupat în mare parte de scene expozitive, in care personajele vorbesc, vorbesc, şi iar vorbesc. E drept că explică ce se întamplă şi fac lumină asupra misterului, dar aproape 20 de minute din ultimele 40-45 de minute sunt ocupate de discutii, care fracturează ritmul destul de constant de până atunci. Nu e însă un defect major care să afecteze neapărat plăcerea vizionării, mai ales, dacă până atunci filmul a captivat, atunci sunt şanse mari să nu se observe sincopa narativă.
Trebuie să mă declar surprins de “Silent Hill”. Nu sunt un fan al jocurilor respective, singurul de care m-am atins fiind al patrulea din serie (care am înţeles că e şi cel mai slab), pe care nici nu l-am terminat. Astfel, filmul l-am vizionat detaşat de fleacuri legate de respectarea jocului pe care se bazează, şi pot să spun că mi-a plăcut. Nu este perfect, dar este printre foarte puţinele excepţii de la regula adaptărilor după jocuri video.
“Silent Hill” vine undeva pe drumul de mijloc, fără a fi un film prost, dar departe de a fi perfect. Rose Da Silva (Radha Mitchell) şi sotul ei Christopher (Sean Bean) sunt părinţii adoptivi ai unei fetite de nouă ani, Sharon (Jodelle Ferland), marcată de episoade de somnambulism în care rosteşte numele unui oraş misterios, Silent Hill, oraş fantomă mistuit de un incendiu devastator în anii ‘70. Ingrijorată de sănătatea fetei, Rose hotărăşte să o ducă acolo, fără ştirea sotului, în speranţa de a o vindeca. În urma unui accident de maşină, Rose se trezeste într-o realitate alternativă a orasului Silent Hill, maşina nu-i mai porneşte, iar Sharon a dispărut. Începe acum o luptă disperată pentru găsirea fetiţei, în lumea misterioasă, acoperită de cenuşă, populată de creaturi ciudate, undeva la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Ca respect pentru franciza de jocuri produsă de japonezi, “Silent Hill” poate fi uşor lăudat de fanii jocului. Aşa cum reiese şi dintr-o lectură a secţiunii de Trivia de pe IMDb, esenţa jocului este păstrată şi multe elemente cunoscute pasionaţilor se regăsesc pe întreg parcursul filmului. Deşi mie personal mi s-a părut iniţial că filmul depinde prea mult de grafica digitală pentru a reda lumea supranaturală din oraşul fantomă, la o a doua vizionare, am apreciat mai mult aura suprarealistă conferită de nivelul de detalii exagerat de atent redate, în special datorită “ajutorului” digital. Lumea din Silent Hill este extrem de ciudată, iar atmosfera este foarte bine redată. Periodic, lumea cenuşie a oraşului este acoperită de întuneric şi totul se transformă într-o variantă infernală plină ochi de creaturi umanoide diforme, scoase parcă din adâncurile iadului. Întregul film pune în discuţie teme pseudo-religioase şi legate de dualismul realităţii, etalând o serie de idei împrumutate direct sau indirect din mitologia poveştilor cu fantome, zbătându-se între originalitate şi clisee. Tonul filmului duce cu gândul la producţiile horror de serie B, şi există destulă violenţă pentru fanii genului. În plus, nici nu mi s-a părut cine ştie ce horror. Poate sunt eu prea desensibilizat. Poate pentru alţii efectul să fie mai visceral.
Radha Mitchell este potrivită în rolul de mamă protectoare dispusă să lupte cu creaturile iadului pentru copilul ei, asemenea prototipului Jodie Foster din “Panic Room” sau “Flightplan”. Personajele secundare sunt puţine dar decent interpretate cu reţinere şi eficienţă. Sean Bean este puţin în plus, dar asta doar pentru că producătorii l-au forţat pe regizor să includă şi un personaj masculin în poveste, astfel rolul său pare dislocat în firul narativ. Singurul mare defect pe care il reproşez, însa, fără drept de apel, este lipsa unui ritm constant în naraţiune, mai ales în actul al treilea, ocupat în mare parte de scene expozitive, in care personajele vorbesc, vorbesc, şi iar vorbesc. E drept că explică ce se întamplă şi fac lumină asupra misterului, dar aproape 20 de minute din ultimele 40-45 de minute sunt ocupate de discutii, care fracturează ritmul destul de constant de până atunci. Nu e însă un defect major care să afecteze neapărat plăcerea vizionării, mai ales, dacă până atunci filmul a captivat, atunci sunt şanse mari să nu se observe sincopa narativă.
Trebuie să mă declar surprins de “Silent Hill”. Nu sunt un fan al jocurilor respective, singurul de care m-am atins fiind al patrulea din serie (care am înţeles că e şi cel mai slab), pe care nici nu l-am terminat. Astfel, filmul l-am vizionat detaşat de fleacuri legate de respectarea jocului pe care se bazează, şi pot să spun că mi-a plăcut. Nu este perfect, dar este printre foarte puţinele excepţii de la regula adaptărilor după jocuri video.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.