The Da Vinci Code (2006)

Cu : Tom Hanks, Audrey Tautou, Ian McKellen, Jean Reno, Alfred Molina, Paul Bettany
Regia : Ron Howard
Scenariul : Akiva Goldsman
Rating : PG-13 for disturbing images, violence, some nudity, thematic material, brief drug references and sexual content.

De departe unul dintre cele mai controversate filme ale anilor ce au trecut a fost “Codul lui Da Vinci”. Adaptat după bestseller-ul omonim al lui Dan Brown, filmul, asemenea cărţii a stârnit un val de proteste din partea bisericii catolice. Motivul : aventura imaginată de Brown se centrează în jurul unei teorii dezvoltate prin anii ’80 de doi pasionaţi de istorie, conform căreia Iisus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena şi ar fi avut şi un copil, ceea ce ar presupune existenţa, poate chiar până în zilele noastre, a unei linii dinastice, iar Sfantul Graal, atât de des întâlnit în legende şi povestiri de tot felul, se pare că este chiar acest secret. Teoria nu pare cine ştie ce la prima vedere, doar că simpla presupunere că dinastia lui Iisus există, sugerează implicit că aceştia ar fi moştenitorii de drept ai bisericii Sale, ceea ce ar pune autorităţile religioase actuale într-o pozitie mai mult decât dificilă. Adevăr, ficţiune, sau pură speculaţie, Brown a preluat teza celor doi şi a brodat în jurul ei o întreagă conspiraţie plină ochi cu asasinate si muşamalizări. Pe mulţi îi deranjează ideea teoriei de la care porneşte acţiunea şi refuză poate să vadă acest film. Eu însă i-aş linisti, spunându-le că dacă am lua in serios romanele lui Tom Clancy, spre exemplu, ne-am muta cu toţii în adăposturi nucleare pentru tot restul vieţii.

Acţiunea începe cu moartea lui Jacques Sauniere, curatorul muzeului Louvre, de către Silas (Paul Bettany), un misterios călugăr asasin. Sauniere lasă în urmă o serie de indicii profesorului Robert Langdon (Tom Hanks) şi nepoatei sale Sophie (Audrey Tautou), indicii care vor conduce la dezvăluirea celui mai puternic secret al omenirii, un secret pentru a cărui reprimare se va vărsa sânge. Pe urmele celor doi se află poliţia franceză, coordonată de căpitanul Bezu Fache (Jean Reno), care este convins că Langdon este vinovat de uciderea lui Sauniere. Printre alte personaje mai menţionez şi pe episcopul Aringarosa (Alfred Molina), mentorul lui Silas, dispus să ucidă pentru apărarea puterii bisericii, şi Sir Leigh Teabing (Ian McKellen), un excentric bogătaş, fascinat de mitologia Graalului şi ocult, care îi va ajuta pe Langdon şi Sophie în aventura lor.

Fiind un film de aventuri, un fel de Indiana Jones hi-tech, filmul poartă spectatorul prin multe locaţii doldora de istorie. Inserarea numeroaselor detalii în carte privitoare la locaţiile vizitate din Franţa, Anglia şi Scoţia, îi conferă lui Brown rolul de ghid turistic în egală măsură cu acela de narator. Există totuşi prosibilitatea ca multe astfel de detalii să fie incorecte, exagerate, adaptate, sau omise în mod deliberat sau involuntar de către Brown, şi stiu asta numai din câte documentare am văzut pe la Discovery care încercau să descifreze cât de mult adevăr există în naraţiunea sa, de parcă ăsta era scopul cărţii. Trecând din planul literar în cel cinematografic, Ron Howard se descotoroseşte de mare parte din elementele de istorie a locului irelevante şi menţine un ritm relativ constant, atât cât să vezi şi să mergi mai departe. Imaginea şi regia artistică excepţionale scot în evidenţă frumuseţea locaţiilor şi măresc plăcerea vizionării măcar pentru ochi. Menţiune specială şi pentru coloana sonoră a lui Hans Zimmer, care deşi descrisă de unii critici de pe la noi ca fiind asemănătoare ilustraţiei muzicale de la TVR, este o creaţie elegantă şi complexă, care în special ascultată separat îşi relevă caracterul deosebit, iar pentru film, însoţeşte cu brio imaginea superbă.

Mie unul mi se părea imposibil de adaptat romanul. Este mult prea stufos ca informaţie şi mult prea mult dialog. Ca rezultat, filmul se străduie din răsputeri să echilibreze acţiunea cu vorbăria. Mulţi critici au lovit filmul exact în acest punct, considerând că ar conţine prea multă expoziţiune. Într-o oarecare măsură aş fi şi eu de acord, dacă n-ar fi unul din elementele esenţiale ale poveştii. Chiar şi aşa multe lucruri sunt compactate pentru a grăbi ritmul pe ecran. Cea mai consistentă scenă de dialog este cea în care Teabing le explică lui Sophie şi Robert, cum stă treaba cu dinastia lui Iisus. Este o scenă care se lungeşte destul de mult, fragmentată cu scene din firul narativ al altor personaje pentru a nu deveni monotonă. În plus, am sesizat anumite modificări aduse de Howard discuţiei. Mi se pare că în film, spre deosebire de carte, Robert aduce contra-argumente teoriei lui Teabing, ca şi cum regizorul ar fi vrut ca replicile lui Langdon să reprezinte segmentul populaţiei care nu crede în teoria în cauză, şi o consideră blasfemie. În plus, personajul care se dovedeşte a fi descendentul lui Iisus, este înzestrat cu oarece puteri supranaturale, înclinând balanţa spre un Iisus divin, nu uman, cum ar reieşi din carte. Urmăririle, alergătura continuă, imaginile superbe, puzzle-urile haioase (deşi uneori absurde), imaginile auxiliare care ilustrează poveştile spuse de personaje pentru a elimina plictiseala vorbăriei, şi surpriza (stricată dacă ai citit cartea mai întâi) bine ascunsă până în momentul dezvăluirii, fac elementele unui thriller captivant, care nu necesită gândire suplimentară după vizionare.

Howard a avut o misiune grea cu acest film. Pe de-o parte a trebuit să păstreze firul narativ al cărţii (şi a reusit să păstreze cam 90-95%), comprimând vastitatea informatiilor şi echilibrând-o cu un ritm alert şi elemente tehnice eficiente ca să distragă atenţia atunci cand echilibrul se destramă. De asemenea merită laude pentru modificările aduse scenelor finale, dinaintea marii revelaţii, care imbunătăţesc dramatic textul lui Dan Brown. Deşi în principiu o creaţie pseudo-intelectuală la origini, “Codul lui Da Vinci” are totuşi mai mult creier decât majoritatea thrillerelor anemice, însă cere puţină indulgenţă, însoţită de un dram de răbdare şi atenţie voluntară pentru a captiva.