Days of Thunder (1990)

Cu : Tom Cruise, Robert DuVall, Nicole Kidman, Randy Quaid, Michael Rooker
Regia : Tony Scott
Scenariul : Robert Towne
Rating : PG-13

Jerry Bruckheimer este unul dintre puţinii producători care vând filme doar cu numele. Dacă reclama vreunui film conţine cuvintele magice “From producer Jerry Bruckheimer”, atunci gata, se umplu scaunele din cinematografe. Numele lui a devenit sinonim cu formula succesului. Filmele sale respectă cu sfinţenie regula de a nu te abate de la ce se ştie sigur că va scoate cei mai mulţi bani. Singurele riscuri pe care şi le asumă sunt legate de cât de mare să fie explozia, sau câte maşini să distrugă într-o urmărire, sau dacă să dărâme toată clădirea, sau doar câteva etaje. Deşi, ca să fiu corect, tot el a produs şi “Black Hawk Down” un film de război deosebit, care cel puţin ca idee nu părea foarte “box-office-friendly”. Pe scurt, omul ştie să facă bani şi entertainment.

“Days of Thunder” este una din formulele tipice. Tânăr novice, talentat, dar încăpăţânat, primeşte ocazia să evolueze printre profesionişti, devine cel mai bun dintre cei mai buni, apoi se întâmplă o tragedie, eroul se retrage o vreme, cât să-şi dea seama ce-i de făcut, şi îşi face revenirea triumfală la final. Acel tânăr este Cole Trickle (Tom Cruise), pilot de curse amator, recrutat în echipa finanţată de Tim Daland (Randy Quaid) pentru a concura în campionatul NASCAR. După multe eforturi, ajutat de seful echipei tehnice Harry Hogge (Robert DuVall), devenit mentorul său, devine unul dintre cei mai buni piloţi de curse. Şirul de victorii este însă întrerupt de un accident dur, o coliziune cu unul din rivalii sai, Rowdy Burnes (Michael Rooker), care îi va trimite pe amândoi la urgenţe, unde Cole face cunoştiinţă cu Dr. Claire Lewicki (Nicole Kidman). Amândoi scapă nevătămaţi, Cole înfiripă o mică idilă cu doamna doctor, însă bucuria lor este de scurtă durată, deoarece Rowdy se pare că are probleme mai mari de sănătate care îl vor împiedica definitiv să mai concureze, dacă nu se tratează. Cole este afectat de ce i se întâmplă lui Rowdy şi începe să-şi piardă încrederea în propriile forţe, ceea ce-i afectează performanţele. În cele din urmă, Cole va trebui să-şi regasească voinţa de a mai concura, pentru ca în final să câştige campionatul atât pentru el cât şi pentru Rowdy.

Deşi primul instinct este acela de a sări asupra filmului ca fiind încă o producţie scoasă din fabrica Bruckheimer, principalul motiv pentru care merită o şansă este regizorul Tony Scott. Omul ăsta ştie să stoarcă din subiect, indiferent cât de prost, maximul de spectacol, insuflând energie acolo unde filmul are nevoie pentru a distrage atenţia de la scenariul oribil. Deşi formula “Tom Cruise” a mai fost aplicată de Scott şi Bruckheimer şi în “Top Gun“, de data aceasta iese ceva mai uşor de vizionat. În primul rând, imaginea este absolut superbă, mulţumită lui Scott, care întotdeauna îşi tratează filmele cu cea mai mare atenţie la detalii. Iluminarea, culorile, poziţia camerei, montajul dau dinamism unor scene care în mâinile altcuiva ar fi ieşit banale. Apoi, cursele sunt spectaculoase, cu sunetul turat la maxim, cu un ritm molipsitor, încât chiar mi-a părut rău că între ele mai trebuiau să apară şi scene cu actori şi dialog. Şi asta înseamnă ceva, ţinând cont de faptul că prin curse NASCAR se înţelege maşini care se învârt în cerc vreo câteva sute de ture. Cu alte cuvinte, spectacolul prevalează acolo unde drama umană dă greş.

Personajele sunt de carton, stereotipuri ambulante. Nicole Kidman nu face mai nimic în film, rolul ei fiind acela de personaj feminin într-un film dominat de bărbaţi. Povestea de dragoste dintre Claire şi Cole este fadă, şi nu are o motivaţie serioasă de a exista în scenariu în afara faptului că dă bine la box-ofiice să ai şi aşa ceva într-un film. Rivalitatea dintre Cole şi Rowdy, care mai apoi devine amiciţie, nu este o idee prost folosită, dar prea standard pentru astfel de filme. Actorilor nu li se poate reproşa nimic, fac tot ce pot cu ce au la dispoziţie, dar dialogurile sunt atât de simpliste încât puteau foarte bine să nu se mai obosească să deschidă gura. Eu unul nu aş fi sesizat vreo diferenţă.

Nu este un film prost. Am văzut destule porcării ca să pot spune asta. Este un film uşurel, plăcut, numai bun de pierdut vremea cu el. Nu este cel mai bun din cariera lui Tony Scott, dar poartă amprenta sa unică, ceea ce aduce un punct în plus fabricii Bruckheimer.