Slumdog Millionaire (2008)

Cu: Dev Patel, Freida Pinto, Madhur Mittal, Anil Kapoor, Ayush Mahesh, Khedekar, Tanay Chheda, Rubina Ali, Tanvi Ganesh Lonkar, Azharuddin Mohammed Ismail, Ashutosh Lobo Gajiwala

Regia: Danny Boyle

Am avut în sfârşit timp să petrec două ore în compania noului film al lui Danny Boyle, o dramă bollywoodiană departe ca tematică de creaţiile lui tipice ( „Trainspotting”, „Sunshine”,”28 Days Later” şi multe altele), dar având în comun cu acestea imaginaţia vizuală extraordinară de care dă dovadă regizorul britanic şi modul unic de a arăta bucăţi din viaţa cotidiană a unor personaje neintegrate în intrigă, secvenţe-tablou nelegate de firul principal al poveştii, cumva făcându-le să conteze şi să devină personaje de sine stătătoare –în „Slumdog Millionaire”, Mumbai e un personaj în sine. Plus o fascinaţie pentru urât şi degradare care a dat omenirii scene memorabile precum călătoria lui Renton prin apa dintr-o toaletă jegoasă a unui birt penal, scena care (e drept, înainte să apară „Saw” sau altele care împing limita şi mai departe) ţin minte că a făcut-o pe mama să exclame „lasă-mă cu drogaţii ăia scârboşi” către soră-mea, cea care a adus DVDul pentru seara filmelor în familie.

În privinţa asta, e tot Boyle cel vechi: undeva în film are loc o scenă de abuz asupra unui copil care m-a făcut să opresc filmul, pe care vă las să o descoperiţi singuri, nu vreau să vă răpesc plăcerea şocului care m-a imobilizat. Da, ştiu, aşa e viaţa şi probabil lucruri din astea se întâmplă mai des decât îmi imaginez, şi trebuie să „reiz ăuernes”, şi probabil trebuia să mă bucur că era anesteziat (sau, vorba unei colege de muncă: „Că doar nu ţi-a arătat cum toarnă, doar a insinuat.”), DAR TOTUŞI! Abia a doua zi am reluat vizionarea, şi am putut aprecia fără rezerve jocul extraordinar al actorilor, atât copii cât şi adulţi. Toţi trei copiii fac o treabă magnifică, ei şi responsabilul cu distribuţia ar trebui să primească un procent din încasări. Scena dintre fraţii ajunşi la adolescenţă mi-a rupt inima mea cea mică şi neagră. Păcat însă că motivul pentru care sunt atât de buni e că practic se jucau pe ei, iar sărăcia şi gunoaiele din film erau pentru ei o realitate. Tinerii, Patel şi Pinto, foarte buni. Gazda emisiunii, starul Bollywoodian Kapoor? Idem. Chiar nu am avut ce să critic la acest capitol. Micile scene cu furnicarul Mumbai, cu jocurile copiilor, cu amestecul cromatic al hainelor, cu Taj Mahal-ul, luminile perfect plasate, toate arată mâna unui maestru, şi Boyle demonstrează încă o dată că mai are încă multe de spus. Tehnic, e perfect.

Dar trebuia să fie o problemă, nu? Ei bine, eu urăsc reclama falsă. Şi nu sunt singura, Skellington zicea şi el aici ceva legat tot de asta. Aici, minciuna constă în afirmaţiile cum că acest film ar fi fost o producţie cvasi independentă care era mai-mai să iasă direct pe DVD. Că acest film ar fi tot un fel de „slumdog”. Şi iată, ce succes are!!! E un miracol! A câştigat Oscarul pentru cel mai bun film, ce surpriză! A avut încasări nesperate, de milioane de dolari, e chiar „millionaire”! Ei bine, eu cred că au avut Oscarul ca scop de la început. Nu m-a deranjat stilul voit agresiv al lui Boyle, nici aura bollywoodiană, dar peste praful sclipicios hollywoodian mi-e greu să trec. Criticii spun că s-au îmbinat două stiluri total opuse în „Slumdog Millionaire”, în asta constând magia lui. Eu cred că amestecul diluat al acestor două stiluri e de fapt o recunoaştere a neputinţei de a face un pas decis în vreo direcţie, de frică să nu o dea în bara. Le-a fost frică să nu cumva să fie prea serioşi şi sumbri şi să nu facă încasările sperate (adică bănuţii), dar nici nu au dat-o prea mult înspre Bollywood (singurul dans în grup e pe genericul de final) de frică să nu cumva să nu fie suficient de „credibili” pentru o nominalizare la statueta aurită. Şi a doua problemă, tot în valoare de jumătate de punct, este că povestea este puţin cam fadă. Cum să fie o poveste cu doi fraţi, sărăcie, „Vrei să fii milionar?”, dragoste, mafioţi, soartă etc fadă? Iată cum: dacă nu era farmecul incontestabil al actorilor şi regia perfectă, poate mă gândeam şi eu că sunt ceva găuri în povestea de bază, şi nu mă refer la referinţele gen „Lost” la soartă, completate de flashbackuri şi „totul se întâmplă cu un motiv”, ci la pasiunea insuficient dezvoltată dintre cele două personaje care au interacţionat foarte puţin.

8.5 pentru una dintre cele mai bune producţii ale anului 2008, producţie care i-a adus Oscarul binemeritat lui Boyle, deşi parcă îl merita mai degrabă cu însumarea creaţiilor sale decât strict cu „Slumdog Millionaire”. Dar Boyle a învăţat cum să joace la fileu, şi-a temperat tendinţele de a şoca şi a câştigat.