Max Payne (2008)

Cu : Mark Wahlberg, Mila Kunis, Beau Bridges, Ludacris, Chris O'Donnel,
Amaury Nolasco.
Regia : John Moore
Scenariul : Beau Thorne.
Rating : PG-13 for violence including intense shooting sequences, drug content, some sexuality and brief strong language.

Este deja binecunoscut faptul că jocurile video au parte de adaptări cinematografice proaste. Nu înseamnă neapărat că nu au public. Dimpotrivă, majoritatea se descurcă binişor la încasări. De exemplu „Tomb Raider” sau „Resident Evil” au avut parte de încasări considerabile. Însă în esenţă, deşi profesionist făcute din punct de vedere tehnic, sunt cutremurător de prost realizate cand vine vorba de scenariu şi regie. Jocul actorilor nu e nici el grozav, dar dacă scenariu nu e, nici ei, săracii, nu au pe ce lucra. Este universal valabil pentru toate adaptările după jocuri video. „Max Payne” este doar o confirmare, dacă mai era nevoie, a acestei realităţi.

Cine este Max Payne ? Mark Wahlberg, bineînţeles. Dar cine este ca personaj ? Un detectiv New Yorkez a cărui nevastă şi copil au fost ucişi în propria casă. Ascuns după un birou al departamentului de cazuri nerezolvate, Max sapă adânc în lumea interlopă în căutarea unui indiciu asupra identităţii ucigaşului. Ajutat de fostul său partener Alex (Donal Logue), şi BB (Beau Bridges), şeful securităţii la compania farmaceutică Aesir, unde lucrase soţia sa, Max dă de urma unei conspiraţii centrate în jurul unui drog misterios numit Valkyr, creat de Aesir ca experiment militar şi eliberat în secret pe străzi, conspiraţie care ar fi putut cuprinde şi uciderea familiei sale. Drogul era menit să dea soldaţilor iluzia invincibilităţii, transformându-i în maşinării de ucis, însă efectul secundar la majoriatatea consta în halucinaţii extrem de puternice în care subiectul vede nişte creaturi inaripate, astfel încât corporaţia a sistat experimentele şi a aruncat drogul în mâinile amatorilor de senzaţii tari (a se citi „drogaţi”). Intră în scenă şi Mona Sax (Mila Kunis), care nu prea se înţelege cine e (din film), doar că e sora Natashei Sax (Olga Kurylenko), ucisă din cauza drogului, pare să se priceapă să mânuiască arme şi îl ajută pe Max să-şi continue investigaţia pentru ca ea să-şi poată răzbuna sora. Toate urmele par să ducă la Jack Lupino (Amaury Nolasco), singurul subiect pe care drogul a fost experimentat cu succes, un veritabil animal de pradă. De aici încolo, filmul se scufundă într-un abis întunecat al stupidităţii, povestea pierzând orice contact cu logica, presărând doar elemente de trivia legate de joc, dar care pentru orice spectator cu facultăţile mintale intacte, nu prea au sens.

Sincer nu mă aşteptam ca John Moore să facă un film atât de plictisitor. E drept că „Behind Enemy Lines” şi „Flight of the Pheonix” (remake-ul) nu erau capodopere, dar măcar nu erau plictisitoare. „Max Payne” este însă un film de acţiune care nu are acţiune. Grija exagerată pentru stilul vizual, un fel de copie mai putin digitală după Sin City, pune piedică puţinelor scene în care chiar se întâmplă ceva, iar în rest sunt doar dialoguri banale, pline de clişee, pe care aproape că le ştii înainte să fie rostite. Este genul de film în care băieţii răi ţintesc si trag cu arme de precizie fără să-l lovească pe erou, iar acesta din urmă se aruncă pe spate, trage fără ţintă şi-l spulberă pe răufăcător.

Jocul din 2001 era conceput ca o compilaţie, un fel de best of al filmelor de acţiune. Avea povestea clasică cu poliţistul care-şi răzbună familia, nimic special, doar suport pentru acţiune, vizual inspirat din filme noir şi parcă puţin din „Corbul” (filmul) şi „Punisher” (benzile desenate), cu momente slow-motion a la John Woo şi balet printre gloanţe a la „Matrix”. Problema când vine vorba de a adapta cinematografic un asemenea joc, ar fi, zic eu, faptul că şi jocul la rândul său este cumva o adaptare amalgamată a mai multor filme, deci nu ceva original. Ceea ce probabil i-a făcut pe producători să se gândească serios la modificări substanţiale, cum ar fi includerea creaturilor înaripate. Cine a văzut filmul sau măcar trailerul, a văzut şi creaturile, scoase parcă din „Constantine”. Cine este cât de cât familiar cu jocul, ştie că aşa ceva nu există nicăieri în plotul original. Este doar un artificiu vizual, conceput de echipa de producţie pentru a ilustra halucinaţiile provocate de Valkyr. Că apariţia lor este complet gratuită, doar de decor, şi că au aruncat banii pe fereastră pentru efecte vizuale elaborate, este altă poveste. Pe de altă parte, dintr-o perspectivă mai optimistă, sunt probabil cele mai interesante personaje din film. Îl fac de ras chiar şi pe Mark Wahlberg, care tot filmul nu face decât să meargă legănat prin cadru, să mormăie replici, să facă figuri supărate şi să fluture arma prin cadru.

Oare cum a reuşit Wahlberg să facă rost de o nominaliare la Oscar pentru „The Departed” ? Eu încă susţin că a fost o pură întâmplare, o combinaţie de coincidenţe care au făcut ca rolul să i se potrivească, în sensul că nu a avut nevoie să „joace” un rol şi totul a ieşit natural. Pentru că ce am văzut în 2008 nu o să-i ajute cariera prea mult. „The Happening” şi „Max Payne” aduc mai mult aminte de vremea când a jucat în regretabilul remake „Planet of the Apes” al lui Tim Burton. Rolurile din 2008 i-au adus deja o nominalizare la Zmeura de Aur. A scăpat fără infamul trofeu, dar în ritmul ăsta o să-i vină şi lui rândul. Cât despre film, este clar unul dintre cele mai proaste din 2008.