Cu : Sylvester Stallone, Amy Brenneman, Viggo Mortensen, Dan Hedaya
Regia : Rob Cohen
Scenariul : Leslie Bohem
Rating : PG-13 for disaster-related peril, death and destruction.
Îşi mai aduce cineva aminte de un film numit Daylight, şi tradus pe la noi “Panică în tunel” ? Filmul acela cu dezastrul petrecut în tunelul subacvatic din New York, care leagă Manhattan de New Jersey, în urma unei explozii devastatoare care prăbuşeşte construcţia la ambele capete, blocând în interior o mână de supravieţuitori ? Şi cu Stallone în rolul lui Kit Lattura, un fost membru al echipelor de intervenţie, care se oferă voluntar să se arunce în mijlocul iadului pentru a-i ajuta pe supravieţuitori să vadă lumina zilei ? Eu unul da. Îmi aduc aminte cum acum multă vreme abia aşteptam să-l dea HBO-ul. Şi mi-a plăcut. Chiar mult de tot. Desigur, la vremea respectivă nu văzusem “Aventurile Vasului Poseidon”. De unde să ştiu că ce vedeam pe ecran era de fapt “Poseidon” cu un tunel în loc de un vapor cu susul în jos.
Genul filmelor catastrofă a fost absent o vreme, cu excepţia câtorva zvâcniri, printre care şi un remake al Poseidonului. Acum, cu încălzirea globală şi isteria mondială însămânţată de media, s-ar putea spune că o să avem parte de o nouă generaţie de filme catastrofă : “2012” al lui Ronald Emmerich, “The Road” ecranizare a unui roman de Cormac McCarthy (autorul “No Country for Old Men”) şi “The Knowing”, de Alex Proyas. Hollywood-ul ştie cum să profite de isteriile colective. Sunt filme care excelează în efecte vizuale, sunt spectaculoase, chiar înfricoşătoare, o combinaţie de dramă umană şi acţiune. Problema mare constă în şablonul pe care fiecare din aceste filme îl aplică obsesiv, fără vreun pic de originalitate. Întotdeauna avem catastrofa, micul grup care încearcă să supravieţuiască, dintre care este obligatoriu ca cel mult jumătate să moară în diverse accidente sau chiar sacrificându-se pentru ceilalţi, avem şi personajul cu spirit de lider, de regulă protagonistul, şi desigur probele de forţă şi îndemânare prin care trebuie să treacă grupul respectiv. Aspectele de dramă psihologică de regulă stau undeva, ascunse prin spate, pentru că hai să fim serioşi, când este rost de atâta acţiune spectaculoasă, cine vrea să-şi mai bată capul cu dileme morale şi psihologice.
“Daylight” venea în 1996, încercând să rupă gura targului cu Stallone. E obligatoriu să fie sala plină dacă e film cu Stallone, nu-i aşa ? Ei bine, nu chiar. Cu un buget de 80 milioande USD, a încasat în SUA doar 35 de milioane. Mondial a depăşit suta, dar oricum, mult sub aşteptări. Regizorul Rob Cohen, cunoscut mai recent pentru primul “The Fast and the Furious”, “xXx” şi “Mumia 3”, şi-a început cariera de regizor de blockbustere cu acest film, şi cu “Dragonheart” (în acelaşi an). Dragonul digital a scos chiar mai mulţi bani decât Stallone.
Recunosc, nostalgia m-a împins să scriu un review pentru acest film. Anii ’90 au fost buni pentru filme megabugetare. Indiferent cât de proaste erau, parcă erau mai decente decât bălăriile din ziua de azi. Poate nostalgia vremurilor trecute îmi bruiază obiectivitatea, însă asta este impresia mea. “Daylight” este departe de a fi o capodoperă. Poveste se desfăşoară pe două planuri. Supravieţuitorii din tunel care luptă să scape din infern îndrumaţi de Stallone, şi autorităţile de la suprafaţă, care prin incompetenţa lor standard pentru astfel de filme, îngreunează salvarea lor. Structura tunelului se deteriorează din ce în ce mai mult, provocând explozii, zguduituri, şi inundaţii, toate orchestrate ca înr-un parc tematic de distracţii. Actorii în rol secundar joacă tipare clasice de isterici, sceptici, laşi, altruişti, şocaţi, aroganţi. Stallone îşi dă silinţa să fie mai mult decât un Rambo cu o lanternă, şi este convingător prin prezenţa fizică, în timp ce se caţără, înoată, sparge, dărâmă şi aruncă în aer, încercând în acelaşi timp să pară uman, invocând trecutul său care l-a determinat să renunţe la echipa de urgenţe. Mai menţionez şi scena absolut absurdă în care Sly trebuie să se strecoare prin trei ventilatoare gigantice pentru a pătrunde în tunel, ventilatoare conectate între ele, care pot fi oprite pentru 60 de secunde, nu în acelaşi timp şi doar o singură dată. Absdurditatea scenei poate fi trecută cu vederea numai datorită lui Stallone. Muzica apare în scene cheie, cu acorduri dramatice care subliniază drama şi eroismul, nelipsind nici melodia pop obligatorie de pe genericul de final. Sunetul este excelent (nominalizare la Oscar pentru efecte sonore), întărind atmosfera filmului. Efectele vizuale sunt excelente, cele digitale fiind reduse în mare partea doar la scena distrugerii tunelului, deşi ca să fiu sincer, din punct de vedere al realismului, propagarea exploziei prin tunel pare cel puţin suspectă.
Totul e cat se poate de profesionist pentru ca noi spectatorii carcotaşi să fim distraşi de spectacolul de pe ecran. Şi funcţionează într-un fel, aşa cum a funcţionat şi pentru mine acum foarte mult timp. Singura condiţie pentru a vă bucura pe deplin de ce are de oferit acest film este aceea de a nu vă fi petrecut zilele uitându-vă la prea multe filme de acest gen. Altfel, nu prea cred că o să vă impresioneze cine ştie ce.
Genul filmelor catastrofă a fost absent o vreme, cu excepţia câtorva zvâcniri, printre care şi un remake al Poseidonului. Acum, cu încălzirea globală şi isteria mondială însămânţată de media, s-ar putea spune că o să avem parte de o nouă generaţie de filme catastrofă : “2012” al lui Ronald Emmerich, “The Road” ecranizare a unui roman de Cormac McCarthy (autorul “No Country for Old Men”) şi “The Knowing”, de Alex Proyas. Hollywood-ul ştie cum să profite de isteriile colective. Sunt filme care excelează în efecte vizuale, sunt spectaculoase, chiar înfricoşătoare, o combinaţie de dramă umană şi acţiune. Problema mare constă în şablonul pe care fiecare din aceste filme îl aplică obsesiv, fără vreun pic de originalitate. Întotdeauna avem catastrofa, micul grup care încearcă să supravieţuiască, dintre care este obligatoriu ca cel mult jumătate să moară în diverse accidente sau chiar sacrificându-se pentru ceilalţi, avem şi personajul cu spirit de lider, de regulă protagonistul, şi desigur probele de forţă şi îndemânare prin care trebuie să treacă grupul respectiv. Aspectele de dramă psihologică de regulă stau undeva, ascunse prin spate, pentru că hai să fim serioşi, când este rost de atâta acţiune spectaculoasă, cine vrea să-şi mai bată capul cu dileme morale şi psihologice.
“Daylight” venea în 1996, încercând să rupă gura targului cu Stallone. E obligatoriu să fie sala plină dacă e film cu Stallone, nu-i aşa ? Ei bine, nu chiar. Cu un buget de 80 milioande USD, a încasat în SUA doar 35 de milioane. Mondial a depăşit suta, dar oricum, mult sub aşteptări. Regizorul Rob Cohen, cunoscut mai recent pentru primul “The Fast and the Furious”, “xXx” şi “Mumia 3”, şi-a început cariera de regizor de blockbustere cu acest film, şi cu “Dragonheart” (în acelaşi an). Dragonul digital a scos chiar mai mulţi bani decât Stallone.
Recunosc, nostalgia m-a împins să scriu un review pentru acest film. Anii ’90 au fost buni pentru filme megabugetare. Indiferent cât de proaste erau, parcă erau mai decente decât bălăriile din ziua de azi. Poate nostalgia vremurilor trecute îmi bruiază obiectivitatea, însă asta este impresia mea. “Daylight” este departe de a fi o capodoperă. Poveste se desfăşoară pe două planuri. Supravieţuitorii din tunel care luptă să scape din infern îndrumaţi de Stallone, şi autorităţile de la suprafaţă, care prin incompetenţa lor standard pentru astfel de filme, îngreunează salvarea lor. Structura tunelului se deteriorează din ce în ce mai mult, provocând explozii, zguduituri, şi inundaţii, toate orchestrate ca înr-un parc tematic de distracţii. Actorii în rol secundar joacă tipare clasice de isterici, sceptici, laşi, altruişti, şocaţi, aroganţi. Stallone îşi dă silinţa să fie mai mult decât un Rambo cu o lanternă, şi este convingător prin prezenţa fizică, în timp ce se caţără, înoată, sparge, dărâmă şi aruncă în aer, încercând în acelaşi timp să pară uman, invocând trecutul său care l-a determinat să renunţe la echipa de urgenţe. Mai menţionez şi scena absolut absurdă în care Sly trebuie să se strecoare prin trei ventilatoare gigantice pentru a pătrunde în tunel, ventilatoare conectate între ele, care pot fi oprite pentru 60 de secunde, nu în acelaşi timp şi doar o singură dată. Absdurditatea scenei poate fi trecută cu vederea numai datorită lui Stallone. Muzica apare în scene cheie, cu acorduri dramatice care subliniază drama şi eroismul, nelipsind nici melodia pop obligatorie de pe genericul de final. Sunetul este excelent (nominalizare la Oscar pentru efecte sonore), întărind atmosfera filmului. Efectele vizuale sunt excelente, cele digitale fiind reduse în mare partea doar la scena distrugerii tunelului, deşi ca să fiu sincer, din punct de vedere al realismului, propagarea exploziei prin tunel pare cel puţin suspectă.
Totul e cat se poate de profesionist pentru ca noi spectatorii carcotaşi să fim distraşi de spectacolul de pe ecran. Şi funcţionează într-un fel, aşa cum a funcţionat şi pentru mine acum foarte mult timp. Singura condiţie pentru a vă bucura pe deplin de ce are de oferit acest film este aceea de a nu vă fi petrecut zilele uitându-vă la prea multe filme de acest gen. Altfel, nu prea cred că o să vă impresioneze cine ştie ce.
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să nu spamaţi.